Neplata imediată a despăgubirilor stabilite de instanțe e un abuz de drept. Dobânda prea mică e un abuz de trezorerie.
Trebuie că instituțiile statului stau îngrozitor cu educația juridică și financiară dacă au ajuns să formuleze concluzii în termenii că “nu sunt bani”.
Refuzul unilateral de-a plăti despăgubirile “certe, lichide și exigibile” stabilite de instanțe echivalează, juridic, cu o încetare de plăți. Financiar, “eșalonarea” prin care statul încearcă să rezolve problema înseamnă doar un deficit bugetar mascat și o datorie publică pe care va trebui s-o plătim în anii următori.
Pentru trezorerie, “nu sunt bani” este o expresie lipsită de sens. Acolo se lucrează cu priorități. Iar prioritățile se stabilesc în funcție de dobândă. Cu cât este dobânda mai mare, cu atât un creditor are mai multe șanse să-și vadăă banii înapoi repede. La dobânzi mici sau zero, el va fi amânat la nesfârșit.
În cazul bugetarilor, dobânda este stabilită unilateral la nivelul ratei inflației (3,55%, în scădere), adică mult sub nivelul la care se împrumută statul în mod normal. Nu dobânda de referință a BNR (6%), uzuală în dreptul contractual, nu randamentul titlurilor de stat emise pe piața internă (~7%), nu dobânda penalizatoare percepută chiar de stat în cazul contribuabililor care nu-și achită obligațiile la timp (18,75%). În cazul de față, ultimul nivel este singurul adecvat, de vreme ce creditorii nu au fost de acord cu eșalonarea.
La acest nivel de dobândă, trezoreria ar găsi imediat bani pentru despăgubiri, ba chiar s-ar bucura că a făcut o “economie” împrumutându-se din altă parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu