marți, 4 octombrie 2011

Interviu cu Mark Blyth II


A doua parte a interviului cu Mark Blyth publicat de CriticAtac.

extras:
C.L. : Ai devenit cunoscut pentru fraza „băncile au salvat statul iar acum statul salvează băncile dar la final cetăţenii plătesc nota” (bank bailed-out sovereigns and now sovereigns bail-out banks). Ai spus asta acum 6 luni dar e un lucru pe care nu vrem să îl conştientizăm, să îl recunoaştem, nu vrem să dăm piept cu asta.
M. B. : Cred că începem să conştientizăm asta încet, pentru că pieţele în definitiv, chiar dacă nu sunt neapărat raţionale, nu sunt nici în totalitate stupide. Şi pieţele încep să realizeze că vor două lucruri contradictorii: pieţele sunt oportuniste şi, analizând criza din 2008, şi-au spus: „Mama-mia, ia te uită ce datorii am acumulat, trebuie să scăpăm cumva de ele, şi au început să strige: suntem prea mari ca să fim lăsate în faliment (to big to fail) trebuie să ne salvaţi!” Aşa că a venit statul şi a preluat toată datoria asta uriaşă, a recapitalizat băncile, a făcut tot ce era necesar pentru a salva situaţia. Şi asta pentru că s-a pornit de la asumpţia că e perfect normal ca un sector care reprezintă 10% din economia SUA să preia 40% din profiturile economiei – ASTA NU E NORMAL! Am avut o bulă în sectorul imobiliar dublată de o bulă în sectorul financiar. Uite ce cred că gândesc pieţele acum: adevărata bulă e de fapt întregul sector financiar. Am construit un sector financiar supradimensionat, care era intermediarul unor schimburi pe care tot el le administra şi care câştiga prin comisionarea acestor schimburi, iar când totul a eşuat a venit altcineva şi a curăţat după. Eu am susţinut în 2008 salvarea sa, din motive pe care le-am discutat deja,  dar acum mi-am revizuit opinia. Avem un şomaj de peste 16% în creştere în ultimele 12 luni, nimic nu se îmbunătăţeşte, ştiam că consumatorii sunt supra-îndatoraţi şi vorbesc de consumatori, nu neapărat de cetăţeni, de americani, ci de consumatori, ca şi cum singura lor funcţie este să meargă şi să cheltuie banii împrumutaţi de la bănci. Deci toată problema începe cu un sector financiar-bancar care era mult prea mare, care trebuia salvat, dar merita. De ce? Pentru că, datoria mutată în cârca statului va fi mai uşor de administrat,  dobânzile pentru datorii suverane sunt mai mici decât pentru datoria privată deci în esenţă am transferat datoria privată a băncilor în sectorul public. Şi atunci băncile, oportuniste, au spus: „ia uitaţi-vă ce uriaşă e datoria statelor, au cheltuit în neştire, trebuie să reducă drastic cheltuielile, e nevoie de austeritate” etc. Şi statul a fost oarecum de acord cu asta, până la urmă statul ia o grămadă de bani din impozite şi taxe de la bănci şi poate e singurul sector competitiv la nivel global, deci nu vrem să îl omorâm, vrem să se însănătoşească, deci o să-i dăm lichidităţile financiare de care are nevoie, sperăm că îşi revine, face profit şi atunci putem să încasăm şi noi venituri prin impozitare şi taxare. Încet dar sigur ne dăm seama că nu o să funcţioneze, pentru că modelul bancar actual este pur şi simplu stricat. Nu mai avem nici un sector pe care să îl umflăm şi să scoatem profit (cum a fost bula IT şi apoi bula imobiliară). Sectorul imobiliar e mort şi va rămâne mort încă 10 ani. Piaţa bunurilor de consum e prea mică pentru a crea macro-bule de pe care să scoţi profituri uriaşe. Deci băncile se reorientează spre Asia pentru că în economiile occidentale nu există creştere. Şi de ce nu există creştere? Pentru că aceleaşi bănci spun statelor: tăiaţi cheltuielile, tăiaţi, tăiaţi, tăiaţi, dar dacă tot tai, când nu există creştere, economia scade şi atunci raportul datorie/PIB creşte, toată lumea intră în panică, deci trebuie să taie şi mai mult, până când chiar şi nemţii o să-şi dea seama că nu poţi să ajungi la prosperitate prin austeritate –  „you can’t cut your way to prosperity”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu