joi, 29 decembrie 2011

Cu ocazia Crăciunului gîndul nostru se îndreaptă spre biserică

Luați aminte. Iată cum decurg lucrurile la Biserica Nașterii Domnului din Betleem, loc sfînt al creștinismului, etalon al tuturor bisericilor creștine.
Preoții și călugării se iau la bătaie, la propriu, spărgîndu-și capetele, în ajunul marii sărbători a nașterii Domnului. Doar jandarmii îi pot potoli. Se pare că aceste scene se repetă anual, după cum declară autoritățile.

Oare de ce nu am văzut această știre în media românească?







marți, 20 decembrie 2011

Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă (I)

 de David Harvey

 David Harvey este noul invitat special al CriticAtac, continuând astfel efortul de a indigeniza cele mai reprezentative voci ale criticii globale contemporane. Harvey, actualmente profesor de antropologie la City University of New York, este recunoscut pentru analizele sale privind legătura dintre urbanizare și acumularea de capital, o legătură centrală pentru înțelegerea dinamicii globale a capitalismului în ultimele două secole. 



Articolul integral îl puteți citi pe CriticAtac.
 Conferinţă susţinută la World Social Forum 2010, Porto Alegre

cîteva extrase:
„Geografia istorică a dezvoltării capitaliste se află la un punct de cotitură, în care configuraţiile geografice ale puterii se schimbă cu repeziciune, iar dinamica temporală se confruntă cu serioase constrângeri. Trei la sută creștere compusă (considerată, în general, ca fiind cea mai mică rată de creștere satisfăcătoare pentru o economie capitalistă sănătoasă) devine din ce în ce mai greu de susţinut fără a recurge la tot soiul de ficţiuni (caracteristice pieţelor de bunuri și operaţiunilor financiare din ultimele două decenii). Sunt câteva motive întemeiate pentru a considera că nu există nicio alternativă la un nou tip de guvernare globală care va fi obligată, în cele din urmă, să administreze tranziţia la o economie cu zero creștere.  Iar dacă ne dorim ca aceasta să se desfășoare într-un mod echitabil, nu există nicio alternativă la socialism, sau comunism. De la sfârșitul anilor ’90, Forumul Social Mondial a devenit centrul articulării temei posibilităţii unei „alte lumi.” Acum, trebuie să își asume nu doar sarcina de a defini modalitatea prin care un alt socialism, sau comunism vor deveni posibile, ci și cea prin care poate fi realizată tranziţia către acestea. Criza cu care ne confruntăm ne oferă prilejul de a reflecta la ce ar putea însemna o astfel de tranziţie.

 ...

 Poate capitalismul supravieţui traumei actuale? Da. Dar cu ce preţ? Această întrebare ascunde o alta. Confruntată cu noianul de dificultăţi economice, sociale, politice, geopolitice și ecologice, își mai poate clasa capitalistă reproduce puterea? Din nou, răspunsul este un „da” răsunător. Dar marea masă a populaţiei va fi obligată să-și cedeze roadele muncii celor aflaţi la putere, să le cedeze multe dintre drepturile și bunurile atât de greu câștigate (de la case, până la dreptul la pensie) și să suporte consecinţele unei avalanșe de probleme ecologice, ca să nu mai amintim de reduceri succesive ale standardului de viaţă, care, pentru cei deja ajunși la sapă de lemn, ce se zbat pentru supravieţuire, vor însemna moartea prin inaniţie. Inegalitatea de clasă va crește (fenomen ai cărui martori suntem deja). Iar toate acestea vor necesita o doză bună de represiune politică, violenţă poliţienească și militarizare a statului pentru înăbușirea oricărei rezistenţe.
 ...
Deci, ce se va întâmpla de această dată? Dacă ne propunem să revenim la o creștere de trei la sută, atunci va trebui să găsim noi oportunităţi de investire profitabilă a celor 1,6 bilioane de dolari din 2010, care, în 2030, se vor ridica la aproape 3 bilioane de dolari. Sume ce contrastează considerabil cu cele 0,15 bilioane necesare pentru noi investiţii în 1950 și cele 0,42 bilioane de care era nevoie în 1973 (cifre ajustate potrivit cu inflaţia). În ciuda deschiderii Chinei și a prăbușirii blocului sovietic, după 1980, au început să apară reale probleme în găsirea unor modalităţi potrivite de investire a excedentului de capital. Dificultăţile au fost parţial soluţionate prin crearea unor pieţe fictive, pe care valoarea bunurilor putea fi speculată fără opreliști. Dar acum, către ce se vor îndrepta toate aceste investiţii?
...
Ce noi linii de producţie pot fi deschise pentru a absorbi această creștere? Pe termen lung, s-ar putea să nu existe nicio soluţie capitalistă eficientă (cu excepţia revenirii la manipulările fictive de capital)  la această criză a capitalismului. La un moment dat, schimbările cantitative duc la transformări calitative și trebuie să luăm în serios ideea că s-ar putea să ne aflăm exact într-un astfel de punct de cotitură din istoria capitalismului. Prin urmare, interogaţia asupra viitorului însuși al capitalismului ca sistem social ar trebui să se afle în primul plan al dezbaterilor actuale.

 Cu toate acestea, nu pare să existe un apetit pentru o astfel de discuţie, nici măcar în cadrul stângii. Chiar dacă sună din ce în ce mai găunos, continuăm să auzim aceleași litanii convenţionale privitoare la progresul umanităţii prin intermediul pieţelor și comerţului liber, al proprietăţii private și responsabilitaţii individuale, taxelor mici și unui stat asistenţial redus la minim. O criză de legitimitate se conturează ameninţător la orizont.
 ...
Intensitatea cu care puterea politică actuală caută căi de a ieși din criză ar putea avea de-a face și cu teama de o eventuală pierdere a legitimităţii politice.

În ultimii treizeci de ani, am asistat, însă, la apariţia unor sisteme de guvernare ce par imune la problemele de legitimare și nu se preocupă nici măcar de crearea consensului. Melanjul de autoritarism, corupţie a democraţiei reprezentative, supraveghere, poliţie și militarizare (mai ales prin intermediul războiului împotriva terorii), control și manipulare media creează imaginea unei lumi în care predomină controlul nemulţumirii prin dezinformare, fragmentarea opoziţiei și influenţarea culturilor disidente prin intermediul promovării ONG-urilor, susţinute, la nevoie, de întreaga forţă coercitivă necesară.
 ...
Majoritatea măsurilor luate de guvernele din America de Nord și Europa pentru a stopa criza se reduc la perpetuarea manierei obișnuite de a face lucrurile, ceea ce se traduce într-un sprijin acordat clasei capitaliste. „Riscul moral” care a fost declanșatorul direct al colapsurilor financiare este împins până la noi limite de „salvarea” băncilor. Practica efectivă a neoliberalismului (în contrast cu teoria sa utopică) a însemnat întotdeauna sprijinirea pe faţă a capitalului financiar și elitelor capitaliste (de regulă, sub pretextul că instituţiile financiare trebuie protejate cu orice preţ și că este de datoria puterii statale să creeze climatul potrivit pentru obţinerea unor profituri cât mai substanţiale). Situaţia nu s-a schimbat în mod fundamental. Astfel de practici sunt justificate prin apelul la dubioasa presupoziţie potrivit căreia un „aflux” de eforturi capitaliste va „ridica toate bărcile”, sau că beneficiile creșterii compuse se vor „prelinge” către straturile inferioare (ceea ce nu se întâmplă niciodată decât sub forma câtorva firmituri căzute de la masa bogaţilor).

...

De-a lungul timpului, mulţi au visat ca, prin mobilizarea afectelor umane în căutarea colectivă a unei vieţi mai bune pentru toţi, să poată defini o alternativă raţională la (i)raţionalitatea capitalistă. Aceste alternative – cunoscute istoric drept socialism și comunism – au fost puse în practică în varii momente și locuri. Înainte vreme, cum ar fi deceniul patru al secolului trecut, erau privite ca un far al speranţei. În anii din urmă, însă, și-au pierdut strălucirea și au fost respinse ca necorespunzătoare, nu doar din pricina eșecului experimentelor comuniste de a-și respecta promisiunile și a înclinaţiei regimurilor comuniste de a-și camufla greșelile prin mijloace represive, ci și datorită presupusei deficienţe a ipotezelor lor privitoare la natura umană și la perfectibilitatea personalităţii și instituţiilor umane.
...
Nimic nu e încă sigur, dar e posibil ca 2009 să marcheze debutul unui seism prelungit, pe parcursul căruia, ideea unor alternative  sistemice solide la capitalism să se ridice încet-încet la suprafaţă într-un colţ sau altul al lumii. Cu cât suferinţele și incertitudinea se prelungesc, cu-atât legitimitatea manierei actuale de-a face afaceri va fi mai contestată și se vor înmulţi vocile care vor cere construirea unui sistem diferit. Reformarea radicală a sistemului financiar, și nu înjghebarea unor soluţii de moment, va părea mai necesară ca oricând.
În plus, dezvoltarea inegală a practicilor capitaliste a dat naștere pretutindeni la numeroase mișcări anti-capitaliste.
...
Deși nu toate sunt progresiste, în multe dintre zonele marginale ale capitalismului pot fi găsite mișcări revoluţionare făţiș anti-capitaliste. S-au deschis noi spaţii în cadrul cărora se poate naște ceva radical diferit în termeni de relaţii sociale, concepţii și moduri de viaţă, sau capacităţi productive. Și, chiar dacă diferă profund în ceea ce privește obiectivele, strategiile și tacticile, ideea li se aplică atât conducerilor comuniste și talibane din Nepal, cât și zapatiștilor din Chiapas, mișcărilor indigene din Bolivia, sau maoiștilor din zonele rurale ale Indiei.

Problema fundamentală este că, per ansamblu, nu există o mișcare anti-capitalistă suficient de hotărâtă și unită pentru a contesta cu succes reproducerea clasei capitaliste și perpetuarea puterii acesteia pe scena mondială. Și nici vreo cale evidentă de a ataca bastioanele privilegiilor elitei capitaliste, sau de-a le struni în vreun fel nemăsurata putere bănească și militară. Deși există suficiente deschideri către o ordine socială alternativă, nimeni nu știe exact unde s-ar putea ea înstăpâni, sau în ce consistă. Totuși, doar pentru că nu există nicio forţă politică capabilă măcar să articuleze, darămite să implementeze un astfel de program, nu înseamnă că trebuie să ne abţinem de la încerca să conturăm niște alternative.

...
Problema esenţială este cât se poate de clară. Creșterea compusă ad infinitum este imposibilă, iar necazurile ce s-au abătut asupra întregii lumi în ultimii treizeci de ani sunt un semnal al faptului că limita acumulării continue de capital este aproape și nu va putea fi depășită decât prin crearea unor ficţiuni precare. Adăugaţi și faptul că nenumăraţi oameni trăiesc în condiţii de sărăcie abjectă, că degradarea mediului înconjurător a scăpat de sub control, că, în vreme ce bogaţii adună din ce în  ce mai multe averi (doar anul trecut, numărul miliardarilor din India s-a dublat, ajungând de la 27, la 52), demnitatea umană este încălcată pretutindeni, că pârghiile puterii politice, instituţionale, judiciare, militare și ale comunicaţiilor sunt atât de strict și de dogmatic controlate politic încât sunt incapabile să facă altceva decât să perpetueze status quo-ul, frustrând orice opoziţie.

O politică revoluţionară capabilă să ia de coarne „taurul” acumulării compuse de capital și, în cele din urmă, chiar să îl închidă ca prim motor al istoriei umane, necesită o înţelegere  mai sofisticată a modului în care se produc schimbările sociale. Eșecurile tentativelor anterioare de a construi un socialism, sau un comunism durabil trebuie să fie evitate, iar din această istorie extrem de complicată trebuie trase toate învăţămintele cu putinţă. În același timp, trebuie admisă și necesitatea absolută a construirii unei mișcări revoluţionare anti-capitaliste coerente. Ţelul fundamental al unei astfel de mișcări ar fi acela de a prelua conducerea socială atât asupra producţiei, cât și asupra distribuirii profiturilor.”

vineri, 16 decembrie 2011

We are all libyans

Mai jos veți citi testamentul lăsat de liderul libian Muammar Gaddafi înaintea uciderii sale.
Fiindcă penultimul paragraf din testamentul colonelului Gaddafi se adresează tuturor oamenilor liberi care trăiesc în această lume, am considerat nimerită publicarea traducerii în limba engleză a acestui document. Respectivul paragraf l-am boldat.

The last will of  Muammar Gaddafi

Here is the English translation:

"This is my will. I, Muammar bin Mohammad bin Abdussalam bi Humayd bin Abu Manyar bin Humayd bin Nayil al Fuhsi Gaddafi, do swear that there is no other God but Allah and that Mohammad is God's Prophet, peace be upon him. I pledge that I will die as Muslim.

Should I be killed, I would like to be buried, according to Muslim rituals, in the clothes I was wearing at the time of my death and my body unwashed, in the cemetery of Sirte, next to my family and relatives.

I would like that my family, especially women and children, be treated well after my death. The Libyan people should protect its identity, achievements, history and the honourable image of its ancestors and heroes. The Libyan people should not relinquish the sacrifices of the free and best people.

I call on my supporters to continue the resistance, and fight any foreign aggressor against Libya, today, tomorrow and always.

Let the free people of the world know that we could have bargained over and sold out our cause in return for a personal secure and stable life. We received many offers to this effect but we chose to be at the vanguard of the confrontation as a badge of duty and honour.

Even if we do not win immediately, we will give a lesson to future generations that choosing to protect the nation is an honour and selling it out is the greatest betrayal that history will remember forever despite the attempts of the others to tell you otherwise."


luni, 12 decembrie 2011

Nori întunecați la orizont

În ultima perioadă, zilnic se petrec lucruri ce ne afundă tot mai mult într-o situație fără ieșire. Pe de o parte asta va grăbi sfîrșitul capitalismului dar, pe de altă parte, este tot mai clar cine va plăti costurile usturătoare ale măsurilor aberante pe care le decid politicienii. Acum se vede destul de limpede în cîrca cui se aruncă povara și responsabilitatea eșecului sistemului financiar bancar. Cei mai modești dintre noi, adică cei mai mulți, vor suporta furia generată de mințile bolnave ale neo-liberalismului occidental.
Din păcate, în România, nu există forțe politice care să se opună spolierii și pedepsirii celor mulți. Toate partidele parlamentare apără interesele corporațiilor și băncilor occidentale. Suntem lipsiți, aparent, de orice formă de rezistență. Iar asta se întâmplă pentru că încă nu suntem organizați.
Nu cred că formele de protest sindicale, ori cele de genul occupy vor schimba situația. Ele trebuie însă încurajate fie și măcar pentru minima rezistență împotriva sistemului capitalist.
Democrația nu mai funcționează, iar acest lucru e de necontestat astăzi, după ce principiile democratice sunt încălcate de la cel mai înalt nivel, și nu doar în România (vezi interdicția de a protesta liber). Formele de rezistență și luptă împotriva sistemului capitalist se vor diversifica, ele nu mai pot fi doar proteste pașnice. Nimeni nu mai este impresionat de asta, vezi arestarea occupy din Piața Universității, ori protestul studenților de la Facultatea de Istorie. Lupta se va radicaliza cu siguranță în perioada următoare. Curînd revoltele spontane, de genul celor din Londra, vor căpăta coerență și se vor răspîndi. Actele de sabotaj se vor înmulți. Violența va spori.
Din păcate aici am ajuns în urma politicilor neo-liberale.



joi, 8 decembrie 2011

Diego Rivera

Astăzi se împlinesc 125 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari pictori ai Americii, Diego María de la Concepción Juan Nepomuceno Estanislao de la Rivera y Barrientos Acosta y Rodríguez.


En El Arsenal (Frida Kahlo repartiendo armas), 203 cm x 398 cm, pictură murală, 1928
Ministerul Educației din Mexic



duminică, 4 decembrie 2011

75 ani de inchisoare pentru ca a filmat politia

Se întîmplă în SUA. Mai multe detalii, inclusiv video, pe blogul De-civilizare.

Greva foamei la New York

Ieri, 3 decembrie, a fost prima zi de protest extrem în Liberty Plaza, New York. Cîțiva protestatri au intrat în greva foamei.


joi, 1 decembrie 2011

Scrisoare deschisă: retragerea trupelor RO din Afganistan

Scrisoare deschisă către,
CSAT
Guvernul României
Ministerul Apărării Naționale
Uniunea Social-Liberală


Grupul pentru Acțiune Socială (GAS) și organizațiile partenere condamnă continuarea politicii dezastruoase de implicare a armatei române pe teatrele de operațiuni din Afganistan, coordonate de SUA. În acest sens, solicităm:
  1. Prezentarea de către Guvern a unui calendar de retragere a celor aproape 2.000 de militari din Afganistan;
  2. Prezentarea de către Ministerul Apărării Naționale, pe baza Legii 544/2011 privind liberul acces la informații de ordin public, atât a cuantumului cheltuielilor pe teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan, cât și o prezentare detaliată a cheltuielilor pe tipuri de activități (achiziții de arme, tehnologie militară, salarii etc.);
  3. Prezentarea de către Uniunea Social-Liberală (USL) a unei poziții publice cu privire la retragerea trupelor din Afganistan în favoarea utilizării resurselor pentru a contribui la atenuarea crizei economice din România;
  4. Investirea resurselor economisite cu prioritate în sectorul educativ, în domeniul sănătății și în protecția mediului.
Demersul este motivat de următoarele considerații:
-          Armata SUA și aliații nu au acționat ca o forță de eliberare având în vedere că ocupă Afganistanul de un deceniu, iar crearea unui stat democratic viabil, clamată de guvernul american la începutul invaziei armate, s-a dovedit un eșec;
-          România a risipit în Irak și Afganistan, din banii contribuabililor, aproape un miliard de dolari (din surse mediatice), însă sumele reale sunt mai mari dacă bugetul este prezentat transparent, resurse care ar putea fi folosite pentru consolidarea democrației, însă în spațiul românesc, și nu pentru și prin eforturi militare în țări îndepărtate;
-          Sute de mii de civili irakieni și afgani au fost uciși în urma războaielor, zeci de soldați români au decedat sau au fost răniți. Contribuția la acest măcel trebuie să înceteze din respect pentru sanctitatea și demnitatea ființei umane;
-          Statul român a ascuns motivele economice reale ale implicării României în războaiele din Irak și Afganistan, adică profitul rezultat din oportunitatea de a derula afaceri și de a recupera datorii, prilej ratat oricum de statul român și capitalul autohton, potrivit diplomaților.
Cu stimă,

GAS și partenerii: CNS „Cartel Alfa”, Asociația Proiect Protokoll, European Alternatives, Eco Ruralis, CriticAtac, Asociația Efectul Fluture, Luna Amară, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu,  Asociația Front, ParadisGaraj, Biroul de Cercetări Melodramatice, Spaţiu Comun, Postspectacol
Dacă susții declarația cu privire la retragerea trupelor române din Afganistan, trimite un email aleșilor și Ministerului Apărării:
  1. parlamentarilor din circumscripția ta – Intră pe http://www.euroavocatura.ro/colegii_uninominale_alegeri_2008.php caută județul tău și apoi numărul colegiului uninominal în funcție de strada pe care stai. După care intră pe http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.ce?leg=2008 caută județul tău și vezi care e deputatul ales în colegiul uninominal din care faci parte.
  1. completează formularul-tip al Ministerului Apărării pentru solicitarea de informații publice – http://www.mapn.ro/legislatie/index.php și trimite la adresa aceasta – publicinfo@mapn.ro
  2. prezintă Ministerului Apărării și parlamentarilor propriile motive pentru retragerea trupelor din Afganistan și investirea resurselor în România, în completarea scrisorii deschise
Dacă asociația sau instituția din care faci parte se alătură demersului, trimite un email la adresa gas.org.ro@gmail.com.

Derapajele guvernului Boc au ecou în UE

Declarația partidului Stînga Europeană:





Nu falsificării istoriei în Europa

SE denunță amalgamul de jigniri și ipoteze istorice greșite, folosit de mai multe guverne europene, care cu intenția de a discredita - plasează ideile comuniste pe același nivel cu ideile fasciste, rasiste și șoviniste. În România de exemplu, o organizație nu poate să se autointituleze „comunistă”, pentru că ulterior ar fi considerată „amenințare pentru siguranța națională”. Chiar în acest moment este dezbătută legea despre „organizarea reuniunilor publice”. Aceasta stipulează că sunt interzise manifestațiile care au ca scop „propagarea ideilor totalitare, ca cele fasciste, comuniste, rasiste și șoviniste”. În Republica Cehă, Partidul Comunist din Bohemia și Moravia riscă suspendarea sau interzicerea din motive care sunt de asemenea absolut ilegitime. SE consideră că este inacceptabilă comparația între luptele purtate de comuniști - apărători ai solidarității și alături de popor - cu cele care au fost cauzate de cele mai periculoase acte șoviniste care au dus la declin și eșecul civilizației pe continentul nostru. Este scandalos - într-un moment în care populismele sunt în creştere din nou în Europa, iar extrema dreapta a intrat în guvernul grec cu binecuvîntarea Uniunii Europene - că guvernele falsifică astfel istoria, cu scopul de a discredita toate formele de gîndire alternative împotriva ultraliberalismului, a dictaturii piețelor, capitalismului și imperialismului NATO. Partidul SE sprijină organizațiile vizate de aceste atacuri și se va ridica împotriva oricărei încercări  care are ca scop incriminarea, demonizarea și tratarea stîngii Europene la fel precum extrema dreaptă.

Partidul Stînga Europeană

28 Noiembrie 2011

miercuri, 30 noiembrie 2011

U Ce spune Mihai Bumbeș (activist al ONG-ului Miliția Spirituală) despre protestele studenților

Puteți citi acest interviu integral în ziarul „Cotidianul”. Redăm mai jos doar parte de revendicări (nu e o listă completă), pentru că, credem noi, este important ca lumea să afle despre ce doresc studenții.

„S-a făcut şi o listă de revendicări. Printre ele aş enumera; respectarea procentului de şase la sută din PIB pentru educaţie, reintroducerea examenului de admitere în învăţământul superior, aprobarea Statutului studentului şi cursuri deschise. Adică oricine să poată participa la cursurile care se predau în facultăţi. Pe vremea lui Nicolae Iorga, amfiteatrele erau arhipline. Veneau cetăţeni care nu aveau nici o legătură cu Universitatea. De asemenea, Biblioteca Centrală Universitară să funcţioneze în regim non-stop. Sunt mulţi studenţi care muncesc ziua şi învaţă noaptea.”
















artwork:
banksy

vineri, 25 noiembrie 2011

Statul, băncile și capitalul, sau cum a fost furată democrația.

Citind un articol pe marginea subiectului care face vîlvă de ieri în România (retragerea expunerilor  băncilor austriece pe România), am constatat, a câtea oară, că sunt unii care, cu sforțări demne de o cauză mai bună încearcă să explice ce este evident și de necontestat. Suntem victima capitalismului, atît ca țară cît și ca popor. Am să reproduc mai jos comentariul meu adăugat la lista de comentarii pe care acest articol a adunat-o.



„Ce să spun, căutăm vinovații acolo unde sunt victime, și invers. Cum dracu nu vă e clar că sistemul capitalist este la asfințit, este depășit și anacronic. Cum de mai credeți în societatea democratică atîta vreme cît „statul” s-a transformat într-un stat patron, condus de interesele marelui capital.
... 

Într-o democrație cetățenii mandatează politicianul și îi spun ce să facă. La noi însă e invers. Politicianul răspunde intereselor private ale marilor capitaliști. Cu ajutorul politicianului, capitalistul ne tîlhărește de munca și avutul nostru metodic, picătură cu picătură. Și ca să fie limpede că acest capitalist lacom, leneș, fără respect, ce mai, o putoare ordinară ce trăiește din munca altora, confiscă statul și face uitată democrație este următorul fapt. Acum plătim taxe direct în buzunarul privat al trîntorului capitalist, pentru propriul său beneficiu. Asta este sistemul de pensii private OBLIGATORII, care îmi taxează salariul lună de lună fără ca eu să pot măcar încuviința sau nu. Se pregătește și terenul asigurărilor obligatorii de sănătate după exact aceiași rețetă. Deci, dacă vă întrebați cine v-a furat avutul, cine vă răpește libertatea  și cină vă pune la muncă forțată (cum altfel să cataloghezi munca plătită la mai puțin de o zecime din valoarea ei), aveți răspunsul: acel bătrînel cu mutră nevinovată, paternalist, ce se deplasează cu elicopterul sau avionul personal, ce se delectează cu împușcarea sutelor de mistreți spunînd că e sport, care trăiește în lux în timp ce muncitorii care îi asigură bunăstarea se zbat în lipsuri, este acel om înconjurat de o armată de politicieni, transformați în cîini de pază. Acel capitalist care de atîta bogăție a orbit și a pierdut legătura cu societatea considerînd-o propria ogradă de vite. El este beneficiarul nenorocitelor noastre vieți, capitalistul, această putoare ordinară.”

joi, 24 noiembrie 2011

Protest la Facultatea de Istorie a Universității București

Conform site-ului de știri realitatea.net mai mulți studenți ai Facultății de Istorie au ocupat clădirea și vor rămîne acolo și peste noapte.
Mai multe detalii despre inițiativa tinerilor studenți puteți afla pe pagina www.militiaspirituala.ro

Salutăm și sprijinim această formă de protest, absolut normală într-o democrație, mai ales atunci cînd se îndreaptă împotriva nerespectării legilor statului. Îndemnăm și alți studenți să le urmeze exemplul. Exprimarea propriilor păreri și convingeri, într-un mod activ, contribuie cu siguranță la construcția articulată a societății civile românești.



marți, 22 noiembrie 2011

Profesorii sunt cei mai ieftini creditori ai statului

Articol preluat de pe: www.riscograma.ro

Neplata imediată a despăgubirilor stabilite de instanțe e un abuz de drept. Dobânda prea mică e un abuz de trezorerie.
Trebuie că instituțiile statului stau îngrozitor cu educația juridică și financiară dacă au ajuns să formuleze concluzii în termenii că “nu sunt bani”.
Refuzul unilateral de-a plăti despăgubirile “certe, lichide și exigibile” stabilite de instanțe echivalează, juridic, cu o încetare de plăți. Financiar, “eșalonarea” prin care statul încearcă să rezolve problema înseamnă doar un deficit bugetar mascat și o datorie publică pe care va trebui s-o plătim în anii următori.
Pentru trezorerie, “nu sunt bani” este o expresie lipsită de sens. Acolo se lucrează cu priorități. Iar prioritățile se stabilesc în funcție de dobândă. Cu cât este dobânda mai mare, cu atât un creditor are mai multe șanse să-și vadăă banii înapoi repede. La dobânzi mici sau zero, el va fi amânat la nesfârșit.
În cazul bugetarilor, dobânda este stabilită unilateral la nivelul ratei inflației (3,55%, în scădere), adică mult sub nivelul la care se împrumută statul în mod normal. Nu dobânda de referință a BNR (6%), uzuală în dreptul contractual, nu randamentul titlurilor de stat emise pe piața internă (~7%), nu dobânda penalizatoare percepută chiar de stat în cazul contribuabililor care nu-și achită obligațiile la timp (18,75%). În cazul de față, ultimul nivel este singurul adecvat, de vreme ce creditorii nu au fost de acord cu eșalonarea.
La acest nivel de dobândă, trezoreria ar găsi imediat bani pentru despăgubiri, ba chiar s-ar bucura că a făcut o “economie” împrumutându-se din altă parte.

vineri, 18 noiembrie 2011

Despre indignați și revoluționari



„Dacă tremuri de indignare la fiecare nedreptate atunci ești un camarad de-al meu”

„Prima datorie a unui revoluționar este să fie educat”

„Fi realist, cere imposibilul”

„Mai prsus de toate, fi întotdeauna capabil de a simți profund orice nedreptate săvîrșită împotriva oricui, oriunde în lume”

„... am realizat că viața unei singure ființe umane valorează de milioane de ori mai mult decît averea celui mai bogat om din lume”

Ernesto „Che” Guevara



joi, 17 noiembrie 2011

Ce ocupă ocupanții? Ce indignează indignații?

E timpul pentru o perspectivă critică asupra mișcării OWS. Articolul Oanei Pughineanu publicat pe CriticAtac este edificator în privința aspectelor conceptuale ce (nu) însoțesc protestul.

Cred că, după ce forțele de ordine au demonstrat că un protest pașnic poate fi oprit prin folosirea forței, s-a creat necesitatea radicalizării protestului. Ocuparea trebuie să fie efectivă, trebuie să-i lipsească pe capitaliști de mijloacele de control, lucru ce s-a întîmplant la Oakland, însă doar pentru o zi. Această ocupare trebuie cucerită prin forță și păstrată. Altminteri lupta nu va fi cîștigată. Nu poți cîștiga o luptă fără să o începi efectiv, fără să te angajezi complet. Cred că vremea protestelor pașnice s-a încheiat.

Cîteva extrase din articol:

„Indignații au ieșit în stradă. Indignații s-au întors acasă. Mișcarea aceasta care e îndeajuns de debilă încât să nu se numească revoluție, ar putea oare intra măcar în categoria unei revolte?
...
Ocupantul de Wall Street nu are probleme cu faptul că el, în calitatea lui de 99%, trăiește semnând de bună voie și nesilit de nimeni contracte de autoînrobire față de bancă, la fel cum nu are probleme nici când votează o clasă politică care să-i garanteze băncii totala libertate de a specula cu banii lui. Este el, proletarul cu gusturi, dorințe și idei îmburghezite despre viață, amor și moarte, pe-atât de îmburghezite încât intelectualul de stânga poate să-și predice discursul numai închizând parțial ochii asupra devastării produse de noile tehnici biopolitice de control, care se infiltrează în toate gospodăriile pe calea fluxului de commodities, impregnând cu putoarea de dreapta stindardul stângist al nivelului de trai. Muncitorul din ziua de azi e imposibil de integrat într-o mișcare de stânga pentru că el își gândește „calitatea vieții” exclusiv în funcție de afluxul decommodities, iar timpul lui liber e înșfăcat de cultura de masă care-i sufocă mintea cu imaginea unei lumi care nu este a lui, dar în care se poate plimba în voie și care îl mângâie pe cap cu ocazia „reducerilor”. 
...
Ne putem provoca unii pe alții, dar nu ne putem înțelege pentru că lumea comună care poate fi numai un produs al exercițiului conștiinței nu ne mai „atrage”. E atât de dificil să gândești într-o baltă de evidențe posterizate și de morală hollywoodianizată. În plus, ne calmează și ne umple de senzații rafinat-decadente gândul că „în spatele măștii nu se mai ascunde nimic”. Și totuși „oalele se sparg” din când în când. Găsesc semnificative cuvintele unui sinistrat din Genova care i-a strigat unui politician venit să constate daunele inundației (adică să adune capital electoral pentru viitoarele alegeri): „mai lasă-ne cu textele că aici nu ești pe facebook”. Nu. Din când în când nu suntem pe facebook. Dar unde suntem?”



marți, 15 noiembrie 2011

You can't evict an idea whose time has come.

Mișcarea „Occupy Wall Street” este evacuată cu forța. Poliția a început evacuarea protestatarilor din New York. Forțele de ordine au procedat mișelește începînd acțiunea în toiul nopții, departe de privirile tuturor, asemenea criminalilor și hoților. De aceea acțiunea lor trebuie demascată.


Iată ce spun cei 99%

„Liberty Square (Zuccotti Park), home of Occupy Wall Street for the past two months and birthplace of the 99% movement that has spread across the country and around the world, is presently being evicted by a large police force in full riot gear.

We will reoccupy!”



Așa arată un stat polițienesc
Mai jos puteți citi un desfășurător al evenimetelor:
  • 3:36 a.m. Kitchen tent reported teargassed. Police moving in with zip cuffs.
  • 3:33 a.m. Bulldozers moving in
  • 3:16 a.m. Occupiers linking arms around riot police
  • 3:15 a.m. NYPD destroying personal items. Occupiers prevented from leaving with their possessions.
  • 3:13 a.m. NYPD deploying sound cannon
  • 3:08 a.m. heard on livestream: "they're bringing in the hoses."
  • 3:05 a.m. NYPD cutting down trees in Liberty Square
  • 2:55 a.m. NYC council-member Ydanis Rodríguez arrested and bleeding from head.
  • 2:44 a.m. Defiant occupiers barricaded Liberty Square kitchen
  • 2:44 a.m. NYPD destroys OWS Library. 5,000 donated books in dumpster.
  • 2:42 a.m. Brooklyn Bridge confirmed closed
  • 2:38 a.m. 400-500 marching north to Foley Square
  • 2:32 a.m. All subways but R shut down
  • 2:29 a.m. Press helicopters evicted from airspace. NYTimes reporter arrested.
  • 2:22 a.m. Frontpage coverage from New York Times
  • 2:15 a.m. Occupiers who have been dispersed are regrouping at Foley Square
  • 2:10 a.m. Press barred from entering Liberty Square
  • 2:07 a.m. Pepper spray deployed -- reports of at least one reporter sprayed
  • 2:03 a.m. Massive Police Presence at Canal and Broadway
  • 1:43 a.m. Helicopters overhead.
  • 1:38 a.m. Unconfirmed reports of snipers on rooftops.
  • 1:34 a.m. CBS News Helicopter Livestream
  • 1:27 a.m. Unconfirmed reports that police are planning to sweep everyone.
  • 1:20 a.m. Subway stops are closed.
  • 1:20 a.m. Brooklyn bridge is closed.
  • 1:20 a.m. Occupiers chanting "This is what a police state looks like."
  • 1:20 a.m. Police are in riot gear.
  • 1:20 a.m. Police are bringing in bulldozers.



Unde este adevărul?

Deși a fost postat recent pe blogul De-civilizare, îl voi prelua și eu. Acest scurt film pune împreună evenimente și declarații care scot în evidență adevăratul motiv al asasinării lui Gadafi. Unele dintre ele le știm deja, însă faptul de a le fi pus laolaltă cred că ne oferă o mai bună viziune de ansamblu.

Ipocrizia occidentului, atunci cînd nu are limite, devine o monstruoasă realitate.

duminică, 13 noiembrie 2011

Kit de nesupunere civică – Ediția de buzunar



Realizat de activiști din Campania Salvați Roșia Montană, în urma ocupării Hotelului Continental din Cluj -


Cum să sprijini o cauză dreaptă și oamenii buni ce nu se supun legilor proaste
Nesupunerea civilă este refuzul activ de a te supune anumitor legi, norme, şi hotărâri date de un guvern ce prejudiciază o cauza dreaptă, drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor. Nesupunerea civilă este frecvent definită ca fiind rezistenţă nonviolentă. Potrivit conceptului indian, nesupunerea civica s-ar putea spune că este compasiune sub forma unui dezacord respectuos.
Pe scurt, nesupunerea civică este un act democratic ce reprezintă, mai ales, acea acțiune înfăptuită cu intenție, publică și fără violentă, dar nelegală, care are ca scop schimbarea politicii autorităților publice, în baza unei viziuni a moralității și a dreptății considerată ca fiind in interesul public.
Din toate aceste motive enumerate, nesupunerea civică este o forma de manifestare democratică.
Acestea sunt câteva premise de la care pornim:
- Dacă îți cunoști drepturile, ești ferm și crezi în convingerile tale nu trebuie să te lași intimidat, instigat sau provocat. Forțele de ordine vor încerca sa te convingă de contrariul și să te convingă să fii supus. Nesupunerea civică este legitimă, deși exista și forme nelegale de acțiune, atâta vreme cât îmbracă o formă nonviolentă.
- Nu necesita autorizare manifestările culturale (reprezentații de teatru contemporan), sportive (jocuri de grup – „țară, țară vrem ostași!”) sau întâlnirile spontane de tip flash-mob. Dreptul la întruniri publice este garantat prin Constituție (art. 39).
- Nu constituie demonstrație sau protest întrunirile publice spontane, unde cei prezenți manifestă pașnic și nu afișează mesaje violente de orice tip sau bannere (legea nr. 60/1991).
- Forțele de ordine au dreptul să îi legitimeze pe cei prezenți; dar în situația în care situațiile de mai sus sunt respectate de participanți, cam aici se opresc prerogativele lor.
- În cazul legitimării, persoana legitimată poate să refuze deplasarea în orice altă locație (ex. Mașina poliției, secția de poliție etc.). Exercitarea presiunii forțelor de ordine constituie un abuz.
- În cazul în care forțele de ordine vă aplica sancțiuni în cazurile enumerate mai sus, sub forma de amenzi, reținerea la secție etc., ei sunt cei care acționează ne-legal. Nu lăsa uniforma să te impresioneze.
- Orice abuz de acest fel trebuie contestat în formă scrisă, de aceea cereți să vi se prezinte legitimația de serviciu și rețineți numele și gradul organului de control.
- În cazul în care forțele de ordine acționează abuziv și sunteți conduși la secția de poliție să vi se întocmească proces verbal aveți dreptul să nu faceți declarații (decât în prezenta unui avocat) și să nu semnați nimic.
- La final, puteți întocmi la rândul vostru o plângere în cazul  în care considerați că drepturile cetățenești au fost abuzate, ca urmare sau în momentul în care ați participat la o manifestație publică. Aceasta trebuie să fie înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul din orașul de proveniență.
Informații suplimentare despre auto-incriminare și care sunt metodele de a evita acest lucru:
Când aveți de a face cu poliţia și mai ales când ați fost reținuți și conduși la secția de poliție, cel mai bun sfat este sa nu faceți nicio declaraţie. Orice declarație făcută poate fi utilizată împotriva voastră de către politie. Dar vă rugăm să reţineţi că toţi ofiţerii de poliţie sunt oameni la fel ca voi. Nu fiți intimidați de uniforme şi arme. De cele mai multe ori agentți cu care intrăm în contact acționează pe baza unor ordine cu care nu au fost neapărat sunt de acord. De aceea, nu uitați sa fiți politicoși, chiar dacă pare greu. În felul acesta, informația pe care vreți să o transmiteți va ajunge și la forțele de ordine.
Înregistrările video și utilitatea lor:
Importanţa înregistrărilor video este deosebit de mare, iar modul în care este realizată înregistrarea contează mai puțin. Acest lucru este important mai ales atunci când este vorba de interacțiunea cu poliţia. Așa cum se spune: „Dacă nu exista niciun film, nu s-a întâmplat”. Judecătorii tind să creadă cuvântul unui ofiţer de poliţie dacă ceea ce spune ofițerul este  în conflict cu inculpatul. Atunci când filmați, fiți atenți să nu stați în calea forțelor de ordine pentru ca ei să nu considere că le este obstrucționată activitatea. Un instrument excelent pentru activiști este un produs numit Qik. Qik este o aplicație care se instalează pe orice smartphone şi vă permite să transmiteti direct la site-ul Qik în timpul înregistrării. Dacă faceți streaming, este imposibil pentru poliţie să şteargă înregistrarea video. De asemenea, dacă  poliția este informată că transmiteți în direct pe Internet, forțele de ordine s-ar putea gândi de două ori înainte de a acţiona într-un mod nerezonabil.
Și nu uitați! Orice poziție asumată are nevoie de argumente, mai ales o cauza dreaptă. Informați-vă de pe site-ul campaniei Salvați Rosia Montană, www.rosiamontana.org și ramâneți la curent cu noutățile înscriindu-vă pe grupul facebook Save Rosia Montana. Informarea precară aduce prejudicii și nu beneficii! Nesupunerea civică este soluția când autoritățile vă încalcă drepturile!

Oakland General Strike - Nov 2011

Imagini de la greva din Oakland, SUA (preluate de pe rcg)

A fost o grevă reușită care a paralizat activitățile comerciale din port și au obligat principalele bănci din centrul orașului să închidă.











joi, 10 noiembrie 2011

Mimarea susţinerii publice. De la Scandalul Watergate la Cazul Roşia Montană

Un articol de Mihai Gotiu, preluat de pe site-ul CriticAtac.


Washington (SUA), 1972.
Cu mai puțin de jumătate de an înainte de alegerile prezidențiale, Richard Nixon ia decizia de a mina orașul vietnamez Haiphong. Anticipând că această decizie ar putea fi una vitală pentru campania electorală, Comitetul pentru Realegerea Președintelui (CRP) începe o amplă campanie de manipulare a opiniei publice. 8.400 de dolari (la valoarea din 1972) sunt cheltuiți pe telegrame false care să dea impresia că decizia lui Nixon se bucură de sprijin popular.
Aproximativ zece persoane, aparent independente, cumpără spațiu publicitar înNew York Times, pentru a critica un editorial din ziar care se opunea deciziei minării orașului Haiphong. Cei zece semnatari au afirmat că cele câteva mii de dolari cu care au cumpărat spațiul publicitar pentru ca opinia lor să fie publicată în New York Times sunt contribuția lor voluntară pentru a-și exprima acordul pentru decizia lui Nixon. În realitate, cei 4.000 de dolari proveneau din fondurile secrete ale CRP. ”Pe cine puteți crede: New York Times sau poporul american?” era unul din mesajele publicitare ale așa-zisei opinii a societății civile.
Din aceleași fonduri secrete ale CRP au fost plătite campanii de petiții, organizarea de mitinguri, transport de persoane cu autobuzele la Washington, telefoane date la Casa Albă, campanii de convingere a electoratului să le telefoneze membrilor Congresului.
Postul de televiziune din Washington Metromedia solicitase telespectatorilor să trimită o carte poștală în care să specifice dacă erau sau nu de acord cu decizia președintelui privind minarea Haiphong-ului. Washington Post și Washington Starpublicaseră modele ale unor astfel de cărți poștale. Secția de presă a CRP a început ”munca”. Fiecare trebuia să completeze cinsprezece taloane. Zece persoane au lucrat zile întregi ca să obțină timbre și taloane diferite și ca să realizeze mostre de scris cât mai variate, pentru a falsifica răspunsurile. Mii de ziare au fost cumpărate pentru ca taloanele să fie decupate și trimise. Postul de televiziune WTTG a anunțat rezultatul: 5.157 de persoane se declaraseră de acord cu decizia președintelui și numai 1.158 fuseseră împotrivă. Conform fostului șef al compartimentului corespondență al CRP, James Dooley, cel puțin 4.000 de taloane au fost trimise de CRP. Dacă aceste taloane nu ar fi fost trimise, președintele ar fi pierdut, în cel mai fericit caz, la o diferență de un vot: 1.158 la 1.157.
Toate aceste manipulări au fost dezvăluite de Washington Post în cadrul celebrului scandal Watergate. ”Când ești într-o campanie electorală te descurci cum poți. Am presupus că și ceilalți vor proceda la fel. Așa că am pornit la treabă în baza acestei presupuneri. Nu știu dacă și ceilalți au făcut același lucru”, a fost comentariul purtătorului de cuvânt al CRP, Devan Shumway, referitor la dezvăluirile din Washington Post1.
***
Roșia Montană – București (România), 2011
În luna august, Traian Băsescu anunță că susține proiectul minier al RMGC de la Roșia Montană. Și că exploatarea aurului de la Roșia Montană va fi urmată de alte proiecte miniere asemănătoare. În dezbaterea finală pentru alegerile pentru funcția de președinte, din 4 decembrie 2009, împotriva lui Mircea Geaonă, Traian Băsescu afirmase că cei care vor trebui să se pronunțe asupra proiectului minier de la Roșia Montană vor fi specialiștii. Cum cea mai mare parte a specialiștilor (membrii Academiei Române, profesori universitari de la Academia de Studii Economice, Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea București, Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”, membrii Ordinului Arhitecților din România, ai Uniunii Arhitecților din România, cercetătorii din cadrul Asociației Ad Astra, experții ICOMOS, în nume propriu sau prin rezoluții în numele instituțiilor pe care le reprezintă) au criticat dur și s-au poziționat împotriva proiectului RMGC, Traian Băsescu nu a mai făcut nicio referire la specialiști. Președintele a continuat însă să promoveze mesajul pro-RMGC la toate televiziunile la care a fost invitat sau pentru care a acordat interviuri (TVR1, Realitatea TV, B1TV, ProTV etc.), precum și cu diferite alte ocazii (la numirea în funcția de ministru al Muncii a Sulfinei Barbu, cu ocazia închiderii fabricii Nokia de la Jucu, la întoarcerea din vizita din SUA etc.; cel mai recent i-a acuzat pe miniștrii Guvernului Boc că ”orbecăiesc” în avizarea proiectelor miniere).
Implicarea președintelui ca susținător al proiectului RMGC a declanșat o critică puternică din partea societății civile: de la acțiuni și proteste publice până la editoriale și comentarii în principalele ziare autohtone (inclusiv din partea unor jurnaliști/ analiști/ comentatori care până în acel moment au stat în expectativă în cazul Roșia Montană). Dacă la începutul anului 2011, notorietatea cazului Roșia Montană se situa în jur de 50% la nivel național, după anunțul obținerii avizului de descărcare de sarcină arheologică de către RMGC (iulie 2011) și, mai ales, după implicarea directă a lui Traian Băsescu (august 2011), notorietatea cazului a ajuns la 85% (septembrie 2011). Conform sondajului din septembrie, majoritatea românilor se pronunțau însă împotriva proiectului RMGC.
RMGC a comandat propriile sondaje de opinie referitoare la opinia românilor referitoare la proiectul lor. Niciodată nu au dat însă publicității rezultatele acestor sondaje. Asta nu înseamnă că nu au încercat să inducă ideea că proiectul lor s-ar bucura de susținere publică. Într-o singură zi, pe 23 august 2011, Ziua de Cluj a publicat nu mai puțin de 12 scrisori de adeziune față de declarațiile lui Traian Băsescu de suținere a proiectului minier, semnate de primari din zona Roșia Montană și diferite ONG-uri finanțate de RMGC. Scrisorile au fost publicate și de alte instituții media locale, regionale sau naționale. Nici măcar nu s-a încercat păstrarea aparențelor: scrisorile de adeziune au fost trimise instituțiilor media și jurnaliștilor de către departamentul de PR al RMGC și/sau de către firmele de PR și publicitate care lucrează pentru RMGC. Publicarea acestor scrisori s-a făcut în condițiile în care, conform auditului de specialitate realizat de BRAT, RMGC este unul dintre principalii sponsori ai mass media autohtone (în primele șase luni ale lui 2011, RMGC s-a situat pe locul 3 în topul firmelor care au cumpărat publicitate în media tipărită, fiind devansată doar de Orange și Vodafone, surclasând însă rețelele de super și hiper-marketuri, dealerii auto ori instuțiile bancare).  Atenție însă, auditul realizat de BRAT se bazează pe monitorizarea reclamelor care apar menționate explicit ca ”publicitate”, ”promoțional”, ”advertorial” etc. Cum o mare parte a acestor scrisori de adeziune și al altor materiale pro-RMGC publicate/difuzate nu au aceste mențiuni, suma reală „investită” de RMGC în mass-media autohtone e posibil să fie mult mai mare.
UPDATE: Ulterior documentării și redactării acestui articol, miercuri, 3 noiembrie 2011, RMGC a făcut publică suma totală cheltuită în publicitate și PR în anul 2011 (în toate mass-media, nu doar în presa tipărită). ”Compania şi-a majorat costurile de comunicare externă în primele nouă luni ale anului (2011 – n.a.), de la 6,3 milioane de dolari canadieni anul trecut la 11 milioane de dolari canadieni (7,87 milioane de euro), în timp ce pentru trimestrul al treilea acestea au avansat de la 2,1 milioane de dolari anul trecut la 5,1 milioane de dolari în acest an (3,6 milioane de euro). Creşterea costurilor “reflectă eforturile companiei de a furniza informaţii relevante şi la timp populaţiei pentru a menţine trendul pozitiv de sprijin pentru proiect. În 2011, aceste iniţiative au inclus o folosire semnificativă a televiziunilor şi internetului”, se arată în raportul RMGC, prezentat de Mediafax. În același raport citat de Mediafax, RMGC recunoaște că implicarea președintelui Traian Băsescu a dus la o ”expunere publică mult mai mare” a cazului Roșia Montană. Și, chiar dacă RMGC pretinde existența unui ”trend pozitiv de sprijin pentru proiect”, compania nu oferă cifre. Dacă acestea ar fi fost favorabile RMGC (în sensul unei susțineri majoritare a proiectului din partea opiniei publice), nu am nici cel mai mic dubiu că acestea ar fi fost prezentate în raport.
Pe 12-14 august 2011, pe perioada desfășurării FânFest, cel mai mare festival cultural din România organizat exclusiv pe bază de voluntariat, RMGC a regizat o contra-manifestație în centrul Roșiei Montana, cu aproximativ 200 de persoane, o parte dintre ele aduse cu autobuzele și microbuzele din localitățile din împrejurimi. După ce au cântat imnurile repetate timp de o săptămână la Căminul Cultural din localitate, ”protestatarii” anti-FânFest și-au primit și recompensa: ”patru mici și o bere”.  O serie de instituții media (locale și naționale) au scris despre manifestația împotriva FânFest, în condițiile în care însă nici în articolele în cauză, nici în alte articole n-au relatat nimic despre FânFest. Strict anecdotic: câțiva dintre manifestanți (care scandaseră în piață împotriva participanților la FânFest) aveau cazați ori campați, în propriile case ori grădini, participanți la FânFest!
Diferite instituții media au realizat pe edițiile online sondaje de opinie referitoare la Roșia Montană, cu întrebarea ”sunteți de acord cu proiectul RMGC?” (sau variații pe aceeași temă). Pe 2 septembrie 2011 am monitorizat, minut cu minut, evoluția votului la un astfel de sondaj realizat de Mediafax. În medie, se înregistrau între 2-3 până la maxim 10 voturi/minut. Majoritatea împotriva proiectului RMGC. La intervale de aproximativ 20 de minute, votul o lua însă razna, înregistrându-se de la o sută până trei sute de voturi/minut. Toate în favoarea proiectului RMGC. În jurul orei 18,45, după mai multe sesizări transmise Mediafax, în care administratorii site-ului sunt atenționați că sistemul lor permite votul multiplu, avalanșa de voturi pro-RMGC este stopată. Mediafaxnu a anulat însă miile de voturi ”exprimate” până în acel moment. Ulterior stopării votului multiplu s-au mai exprimat 2.631 de voturi2. De la un procent de ”susținere” a proiectului RMGC de peste 72%  înregistrat în orele în care votul a fost manipulat s-a ajuns la aproximativ 56%. Așadar, după dispariția anomaliilor cu sute de voturi/minut în favoarea proiectului RMGC, din cele 2.631 de voturi (până pe 29 octombrie 2011), 1.893 (71,94%) au fost împotriva proiectului RMGC și doar 738 (28,05%) favorabile proiectului. Adică un procent exact pe dos față de procentele înregistrate în orele în care votul a putut fi manipulat.
În fine, tot pentru a mima așa-zisa susținere publică, pe diferite site-uri care publică materiale critice la adresa proiectului, apar ”nenumărați” susținători ai RMGC. Într-o analiză realizată de administratorul site-ului Kamikaze, pe 22 septembrie 2011, pe baza IP-urilor comentatorilor pro-RMGC, se arată că, în realitate, în spatele ”zecilor” de anonimi se ascund, de fapt, maxim 4-5 persoane (detalii aici). Cu ”normă” de comentarii favorabile proiectului indiferent de orele sau zilele săptămânii.
***
Comparați modul în care au acționat strategii campaniei care trebuia să mimeze susținerea publică pentru decizia președintelui Nixon cu modul în care se încearcă mimarea aceleiași suțineri publice de către RMGC. Și puneți propriile concluzii. Și un ultim amănunt: în urma dezvăluirilor din scandalul Watergate (inclusiv cele referitoare la manipularea opiniei publice), majoritatea șefilor Adminisitrației Nixon au demisionat și/sau au fost puși sub acuzare. În cele din urmă, a demisionat și Richard Nixon. Ce credeți că se va întâmpla în România?
***
 Notă: 1 – Carl Bernstein & Bob Woodward, Toți oamenii președintelui, edituraAdevărul, 2011, pag. 323-326
2 – la data documentării și redactării inițiale a acestui articol (29 octombrie 2011)

marți, 8 noiembrie 2011

Ocuparea Hotelului Continental din Cluj-Napoca în imagini

O relatare a evenimentului petrecut la Cluj-Napoca puteți citi aici: http://www.altart.org/gas/?p=936

„dacă statul român poate lua cetățenilor săi dreptul la proprietate, în numele unui proiect privat, atunci întreaga democrație românească, așa firavă cum este ea, se află în pericol. Ce sau cine vă poate garanta că, odată creat precedentul de la Roșia Montană, statul român nu vă va scoate din propriile case, sub pretextul cine știe cărui proiect, al cărui investitori au știut să bată la ușile potrivite?…”.






luni, 7 noiembrie 2011

Occupy Conti with Roșia Montană – PreOccupy Cluj


Ocuparea simbolică a fostului Hotel Continental din Cluj trebuie văzută în contextul în care o corporație a blocat ilegitim o localitate și blochează alternativele de dezvoltare a ceea ce a devenit cea mai cunoscută localitate rurală din spațiul RO.
Intrați pe pagina de Facebook a evenimentului pentru a urmări ultimele știri despre ocuparea Conti(http://www.facebook.com/event.php?eid=135799959856833):
Protest pentru Roșia Montană la Cluj
Occupy Conti with Roșia Montană – PreOccupy Cluj
Astăzi, 7 noiembrie 2011, noi, activiști din campania Salvați Roșia Montană, am ocupat clădirea fostului hotel Continental, situat în Piața Unirii, Cluj-Napoca.
Scopul acestui protest este stoparea minciunilor și dezinformării legate de proiectul companiei Roșia Montană Gold Corporation, proiect ce presupune folosirea cianurii, pe scară largă, în procesul de extragere a aurului la Roșia Montană. Minciunile și dezinformarea companiei au fost propagate în toată media românească (video, audio și scrisă), omițând în mod deliberat aspecte legate de distrugerea valorilor de la Roșia Montană – valori umane, ecologice, de mediu, de patrimoniu, istorice și arheologice. Cu toată împotrivirea societății civile, a mediilor academice și intelectuale, a Bisericii și unei părți a comunității din Roșia Montană, firma canadiană, împreună cu statul român, prin reprezentanții săi din Guvern și Președinție (inclusiv președintele Traian Băsescu), continuă să facă lobby și propagandă acestui proiect.
De aceea, am ales această cale radicală de protest, pentru că acest proiect este nociv, nu doar pentru Roșia Montană, ci și pentru întreaga societate. Deoarece, dacă statul român poate lua cetățenilor săi dreptul la proprietate, în numele unui proiect privat, atunci întreaga democrație românească, așa firavă cum este ea, se află în pericol. Ce sau cine vă poate garanta că, odată creat precedentul de la Roșia Montană, statul român nu vă va scoate din propriile case, sub pretextul cine știe cărui proiect, al cărui investitori au știut să ”bată” la ușile potrivite?…
Cerem președintelui României, Traian Băsescu, să înceteze a mai face propagandă proiectului Roșia Montană Gold Corporation. Un șef de stat ar trebui să reprezinte interesele cetățenilor săi, nu pe cele ale unei companii private. Același lucru îl cerem și Ministerelor Mediului, Culturii și Economiei.
Cerem televiziunilor, mai ales TVR, să refuze publicitatea murdară a RMGC, în virtutea faptului că opozanții proiectului nu au beneficiat niciodată de aceeași expunere media ca și RMGC, ceea ce contravine spiritului etic al unei prese așa-zis libere și democratice. De asemenea, cerem CNA să răspundă plângerilor formulate împotriva publicității mincinoase a RMGC și să  o oprească.
Cerem tuturor cetățenilor liberi, cu o conștiință civică și coloană vertebrală, din orice mediu social și din orice domeniu, să sprijine acest protest, în orice formă consideră de cuviință.
Acest protest va lua sfârșit în momentul în care cererile noastre vor fi îndeplinite.
Mihnea Blidariu (muzician Luna Amară, scriitor), Paul Socol (actor), Bogdan Buta (inginer în telecomunicații), Raluca Dan (specialist în relații publice), Ana Bănică (arhitect), Bianca (arhitect), Ramona Duminicioiu (consultant juridic)

joi, 3 noiembrie 2011

Gadafi a murit cu dreptatea în mâini

 Iată și dovada. Nu numai că acest steag, folosit de Al Qaeda, este ridicat deasupra unei clădiri simbol din Orașul Benghazi, dar este așezat deasupra steagului folosit de NTC de-a lungul războilului din Libia. Mesajul este cît se poate de clar - aici noi facem legea.
Spuneam că Gadafi va fi regretat de libieni, și cred în continuare acest lucru. Acum, cred că s-ar putea să-l regrete și occidentul. Dintr-o țară cu un nivel de trai și civilizație ridicat Libia va deveni o văgăună asemeni Irakului și Afganistanului.




miercuri, 2 noiembrie 2011

From the dust of faded empire

O nouă lume se naște. Una liberă și democratică. Începutul e aproape, așa cum ne spune o tînără participantă la veritabila „revoluție globală” ce se află în plină desfășurare pe întreg mapamondul. Suntem plini de speranță, dar lucizi. Cei 1% nu se pot preface pentru mult timp că nu existăm. Suntem prezenți și avem voință.

Nu mai există cale de întoarcere, vechea ordine mondială nu mai poate rezista. Sfîrșitul capitalismului și al societății de consum este aproape. Se consumă din interior, se autodistruge. Noi vrem să evităm catastrofa, de aceea suntem în stradă (și online). Suntem datori să găsim alternativa, una bazată pe principiile democrației.



"In this possibly terminal phase of human existence, democracy and freedom are more than just ideals to be valued - they may be essential to survival"
- Noam Chomsky




luni, 31 octombrie 2011

31 Octombrie - o zi istorică

Palestinienii au devenit membrii cu drepturi depline ai UNESCO.  Așa au hotărât statele lumii. 107 state au votat pentru admiterea Palestinei ca membru UNESCO, 52 de state s-au abținut, iar 14 au votat împotrivă. Printre cele 14 state care au votat împotrivă, din totalul de 173, s-a aflat și România.

În această zi eu nu m-am considerat român.




După bucuria firească, după gustul libertății și al democrației s-ar putea să vină și ceva amar. Să sperăm că nu va fi așa.

miercuri, 26 octombrie 2011

Papa condamnă capitalismul

Așa se pare, de vreme ce Vaticanul, într-un document recent, promovează „o nouă ordine economică mondială bazată pe etică şi binele comun” (sursa: Mediafax). Oare de abia acum înțelege biserica catolică că valorile creștine nu au nimic în comun cu capitalismul de consum? Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată.
 Redăm mai jos principalele idei ale documentului:

"Criza economică şi financiară prin care trece lumea impune tuturor să analizeze în profunzime principiile şi valorile morale şi culturale aflate la baza coexistenţei sociale", se arată în document.
Vaticanul condamnă ceea ce numeşte "idolatrizarea pieţelor" şi "gândirea neoliberală", care caută doar soluţii tehnice la problemele economice.
"Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi acumularea de bunuri la scară mare. Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide", avertizează documentul.


marți, 25 octombrie 2011

Occupied Wall Street Journal










http://occupiedmedia.org/

Joseph Stiglitz vorbește despre criza actuală


Articol preluat de pe site-ul CriticAtac


Bogăția, sărăcia și distribuția ei: al celor 1%, de către cei 1% și pentru cei 1%



În ultimul timp, americanii asistă la proteste împotriva unor regimuri opresive ce concentrează uriașe bogăţii în mâinile câtorva potentaţi. Cu toate acestea, în propria noastră democraţie, 1 la sutădin populaţie încasează aproape un sfert din veniturile produse de întreaga naţiune – o inegalitate pe care chiar și cei mai bogaţi dintre noi vor ajunge să o regrete.
N-are niciun rost să ne prefacem că ceea ce e limpede că s-a întâmplat este, de fapt, o iluzie. Cei 1 la sută de la vârful ierarhiei sociale americane încasează acum, în fiecare an, aproape un sfert din venitul întregii naţiuni. În ceea ce privește bogăţia, ei controlează 40% din averea naţională. Situaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil.  Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, procentele erau 12 la sută și 33 la sută. Un posibil răspuns ar fi să lăudăm ingeniozitatea și hotărârea ce le-au adus acestor oameni atâta succes, sperând că un flux în creștere va ridica toate bărcile în același timp. Această atitudine ar fi, însă, greșită. În vreme ce, de-a lungul ultimului deceniu, cei 1% de la vârf și-au văzut veniturile crescând cu 18 procente, cei aflaţi la mijlocul ierarhiei sociale au asistat la o scădere constantă a veniturilor lor. Pentru cei care nu au decât o diplomă de liceu, prăbușirea a fost una abruptă – 12% doar în ultimul sfert de secol. Toată creșterea din deceniile trecute – dacă nu cumva, mai mult de-atât –   s-a dus către cei de la vârf. În ceea ce privește egalitatea veniturilor, America a rămas în urma tuturor ţărilor din bătrâna și anchilozata Europă, cea atât de des ironizată de fostul președinte George W. Bush. În această privinţă, suntem foarte aproape de Rusia, cu oligarhii ei, și de Iran. În timp ce multe dintre vechile centre ale inegalitaţii din America Latină, cum ar Brazilia, s-au străduit de-a lungul ultimilor ani să îmbunătăţească situaţia celor săraci și să diminueze disparităţile dintre venituri, America a permis proliferarea inegalităţii.
Economiștii încearcă de multă vreme să justifice marile inegalităţi ce păreau atât de tulburătoare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea – inegalităţi ce pălesc în comparaţie cu cele la care asistăm în America zilelor noastre. Justificarea cu care au venit s-a numit „teoria productivităţii marginale”. În esenţă, aceasta asocia veniturile ridicate cu o productivitate crescută și o mai substanţială contribuţie socială. Teorie pe care cei bogaţi au ţinut-o întotdeauna la mare preţ, dar în sprijinul căreia, până acum, s-au adus destul de puţine dovezi. Directorii de multinaţionale care au jucat un rol atât de important în instalarea recesiunii din ultimii trei ani – a căror contribuţie atât la societate ca întreg, cât și la bunăstarea propriilor companii, a fost una fundamental negativă – au fost recompensaţi cu prime substanţiale. În unele cazuri, companiile au fost atât de jenate să numească aceste recompense „prime de performanţă”, încât s-au simţit datoare să le schimbe numele în „prime de fidelitate” (chiar dacă singurul lucru care le rămânea „fidel” era lipsa de performanţă). Marii inovatori ai societaţii noastre, de la pionierii geneticii, până la cei ai Epocii Informaţiei, au fost răsplătiţi derizoriu în comparaţie cu autorii inovaţiilor financiare ce au adus economia mondială în pragul falimentului.
Confruntaţi cu inegalitatea veniturilor, unii ridică indiferenţi din umeri. Și ce dacă unii câștigă și alţii pierd?  Ceea ce contează, susţin ei, nu e cum e împărţită plăcinta, ci cât de mare e. Un argument fundamental greșit. Pe termen lung, o economie în care majoritatea cetăţenilor o duc, an de an, din ce în ce mai rău – o economie cum este cea a Americii – nu e foarte probabil să prospere. Iar asta, din mai multe motive.
În primul rând, creșterea inegalităţii nu este decât reversul unei alte probleme: diminuarea șanselor. De câte ori ne confruntăm cu o diminuare a egalităţii de șanse, înseamnă că nu utilizăm unele dintre cele mai valoroase resurse de care dispunem – oamenii  – în cel mai productiv mod cu putinţă. În al doilea rând, multe dintre distorsiunile care conduc la inegalitate – cum ar fi cele asociate puterii monopoliste și taxării preferenţiale, bazate pe interese speciale – subminează eficienţa economiei. Această nouă inegalitate creează, la rândul ei, noi distorsiuni, ce erodează și mai mult eficienţa economică. Pentru a nu da decât un singur exemplu, văzând cât de astronomice pot fi beneficiile, în loc să se orienteze către domenii ce-ar fi contribuit la o economie mai sănătoasă și mai productivă, mult prea mulţi dintre tinerii noștri au intrat în lumea finanţelor.
În cel de-al treilea rând și, poate, mai important decât toate celelalte, o economie modernă necesită ceea ce se numește „acţiune colectivă” – ea are nevoie ca guvernul să investească în infrastructură, educaţie și tehnologie. Statele Unite au beneficiat enorm de pe urma cercetării sponsorizate de guvern, ce a condus, printre altele, la descoperirea Internetului, la îmbunătăţirea sistemului de sănătate publică ș.a.m.d. Dar America suferă deja, de multă vreme, de o insuficientă finanţare în domeniul infrastructurii (e suficient să vă uitaţi la starea autostrăzilor, podurilor, căilor ferate și aeroporturilor noastre), în cel al cercetării fundamentale și în cel al educaţiei, la toate nivelurile. În viitor, sunt așteptate și alte reduceri în aceste sectoare.
Niciunul dintre aceste fapte n-ar trebui să ne surprindă – este, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când distribuţia avuţiilor unei societăţi este întoarsă cu susul în jos. Cu cât o societate devine mai divizată în ceea ce privește deţinerea avuţiei, cu-atât bogaţii devin mai reticenţi în a-și cheltui banii pe satisfacerea nevoilor comune. Bogaţii nu trebuie să se bazeze pe guvern pentru a se bucura de parcuri, de educaţie, de îngrijire medicală, sau siguranţă personală – ei își pot cumpăra singuri toate aceste lucruri. Și, făcând-o, se îndepărtează și mai mult de oamenii obișnuiţi, pierzându-și chiar și acea fărâmă de compasiune și înţelegere pe care se presupune c-ar fi avut-o. În același timp, se tem de un guvern prea puternic – unul care și-ar putea folosi puterea pentru a echilibra balanţa, luându-le o parte din avere și investind-o în vederea binelui comun. Și, deși cei 1% se plâng de tipul de guvernare pe care o avem aici, în America, ea le convine de minune: prea închistată și conservatoare pentru a redistribui averile, prea divizată pentru a face ceva în privinţa diminuării taxelor și impozitelor.
 Economiștii nu prea reușesc să explice întru totul această creștere a inegalităţii din America. Cu siguranţă că dinamica uzuală dintre cerere și ofertă a jucat și ea un rol: tehnologiile ce au făcut posibile economii la capitolul „mână de lucru”, au scăzut cererea pentru numeroase posturi „bune”, deţinute înainte de lucrătorii din clasa de mijloc. Globalizarea a creat o piaţă mondială , în care muncitorii necalificaţi și scumpi din America au intrat în concurenţă cu muncitorii necalificaţi și ieftini de peste hotare. Schimbările sociale au avut și ele rolul lor – decăderea sindicatelor, spre exemplu, ce reprezentau, odinioară,  o treime din muncitorimea americană, iar acum nu mai reprezintă decât 12 procente.
Unul dintre principalele motive pentru care avem parte de atâta inegalitate este, însă,  simplul fapt că acei 1% de la vârf își doresc acest lucru. Cel mai evident exemplu este cel referitor la politica de impozitare. Scăderea impozitului pe veniturile din capital, modalitate prin care cei bogaţi acumulează mare parte din câștiguri, a constituit pentru cei mai înstăriţi dintre americani o cursă gratuită spre îmbogăţire. Monopolurile și semimonopolurile au reprezentat întotdeauna o sursă de putere economică – de la John D. Rockefeller, la începutul secolului trecut, până la Bill Gates, de la sfârșitul acestuia. Lipsa de severitate în aplicarea legilor anti-trust, mai ales în timpul guvernărilor republicane, a fost o adevărată mană cerească pentru cei 1%. Mare parte din inegalitatea zilelor noastre se datorează manipulării sistemului financiar, permisă de o schimbare a regulilor cumpărată cu bani grei chiar de industria financiară – una dintre investiţiile sale cele mai profitabile. Guvernul a împrumutat instituţiile financiare fără să le ceară nicio dobândă, iar când toate celelalte măsuri au eșuat, le-a salvat cu mărinimie, în condiţii dintre cele mai favorabile pentru ele. Organele de control au închis ochii în faţa lipsei lor de transparenţă și a numeroaselor conflicte de interese.
E de ajuns să te uiţi la volumul bogăţiilor controlate de cei 1% de privilegiaţi din această ţară pentru a fi ispitit să crezi că inegalitatea din ce în ce mai accentuată este o realizare tipic americană – om fi început noi la coada șirului, dar acum suntem campioni de talie mondială. Și, din moment ce condiţiile care au dus la instalarea ei au darul de-a se perpetua cu de la sine putere, se pare că ne vom bucura de beneficiile acestei „realizări” ani întregi de-acum încolo. Averea dă naștere puterii, care, la rându-i, dă naștere unor noi averi. În timpul scandalului din anii ’80, legat de sistemul de economii și împrumuturi – un scandal ale cărui dimensiuni par aproape ridicole după standardele de astăzi – bancherul Charles Keating a fost întrebat de un comitet al Congresului dacă cele 1,5 miliarde pe care le împărţise unor oficialităţi-cheie au reușit să-i cumpere influenţa de care avea nevoie. Răspunsul lui a fost: „Eu, unul, așa sper.” În recentul caz Citizens United, Curtea Supremă de Justiţie a consacrat dreptul corporaţiilor de-a cumpăra guvernul, îndepărtând orice restricţii privitoare la cheltuielile electorale.[1]Interesul personal și cel politic sunt astăzi într-o perfectă consonanţă. Aproape toţi senatorii americani și majoritatea deputaţilor fac parte din acel 1% de privilegiaţi când ajung în Camera Reprezentanţilor, sunt menţinuţi în funcţie de banii acelui procent și sunt conștienţi că, dacă îi slujesc interesele, la terminarea mandatului, vor fi răsplătiţi așa cum se cuvine. În marea lor majoritate, principalii decidenţi care se ocupă de politica economică și comerţ provin tot din acel 1%. Atunci când companiile farmaceutice primesc un cadou de un bilion de dolari – prin intermediul unei legislaţii ce interzice guvernului, cel mai mare cumpărător de medicamente, să se târguiască la preţ – n-ar trebui să ne mirăm. Când vedem că nicio lege a impozitării nu poate ieși de pe masa Congresului fără mari scutiri de taxe pentru cei avuţi n-ar trebui să rămânem muţi de uimire. În fond, dată fiind puterea acestui unic procent de privilegiaţi, ar trebui să ne și așteptăm ca sistemul să funcţioneze așa.
Inegalitatea din America ne distorsionează societatea în toate modurile imaginabile. Întâi și-ntâi, există un foarte bine documentat efect asupra stilului de viaţă – cei aflaţi în afara acelui procent hiperprivilegiat încep să trăiască din ce în ce mai mult peste mijloacele de care dispun. O „economie a ofertei” care să se răsfrângă și asupra celor de la baza societăţii s-ar putea să fie o himeră, dar modelul comportamental de sus-în-jos pe care aceasta îl propune este cât se poate de real. Inegalitatea ne distorsionează masiv politica externă. Acel procent de la vârful ierharhiei sociale rareori își face stagiul militar – în realitate, armata „de voluntari” nu plătește suficient pentru a le atrage fii și fiicele, iar patriotismul are și el o limită. În plus, clasa cea mai înstărită nu resimte mușcătura unor taxe mai mari pe timp de război, în fond, pentru asta există datoria externă. Prin definiţie, politica externă se referă la echilibrul dintre interesul naţional și resursele naţionale. Cum cei 1% se află la conducere și nu plătesc niciun preţ pentru asta, noţiunile de control și echilibru se duc pe apa sâmbetei. Aventurile noastre n-au nicio limită, căci corporaţiile și antreprenorii nu au decât de câștigat de pe urma lor. La rândul lor, regulile globalizării economice sunt concepute pentru a-i favoriza pe cei bogaţi: ele încurajează competiţia pentru oportunităţile de afaceri între diversele naţiuni, ceea ce coboară taxele pentru corporaţii, slăbește sănătatea populaţiei și măsurile de protecţia mediului, și subminează ceea ce obișnuiau a fi considerate drepturi muncitorești „fundamentale”, cum ar fi dreptul la negocieri și contracte de muncă colective. Imaginaţi-vă cum ar arăta lumea dacă regulile ar fi concepute pentru a încuraja competiţia între naţiuni pentru muncitori. Guvernele s-ar întrece în a oferi siguranţă economică, impozite scăzute pentru salariaţii obișnuiţi, un învăţământ de calitate și un mediu curat – acele lucruri care contează cu adevărat pentru muncitori. Dar celor 1% nu trebuie să le pese de așa ceva.
Sau, mai precis, asta cred ei. Dintre toate costurile impuse societăţii noastre de către cei 1%, cel mai mare este următorul: eroziunea simţului nostru identitar, pentru care fair-play-ul, egalitatea de șanse și sentimentul comunitar joacă un rol atât de fundamental. De multă vreme, America se mândrește a fi o societate dreaptă, în care fiecare se bucură de aceeași șansă de-a o lua înaintea celui de lângă el, dar statisticile sugerează o cu totul altă imagine: șansele ca un cetăţean sărac, sau chiar și unul din clasa de mijloc, să ajungă în rândul celor de la vârful piramidei sociale sunt mai mici decât în multe ţări ale Europei. Jocul e măsluit. Tocmai acest sentiment al prevalenţei unui sistem nedrept, în care oportunităţile sunt inexistente, a dat naștere conflictelor din Orientul Mijlociu: preţurile în creștere ale alimentelor și un șomaj din ce în ce mai răspândit în rândul tinerilor n-au fost decât scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. În America, tinerii fără loc de muncă constituie aproximativ 20% din populaţie (iar în unele regiuni și în cadrul anumitor segmente socio-demografice, chiar dublu); unul din șase americani care-și dorește o slujbă nu o poate obţine; unul din șapte americani trăiește din tichete de masă (și aproximativ același număr suferă de „lipsa siguranţei alimentare”) – ţinând cont de toate aceste fapte, dovezile abundă că ceva a blocat mult-lăudata „difuziune” a resurselor și bunăstării de la cei 1% către restul populaţiei. Iar toate acestea au previzibilul efect de a crea alienare – la alegerile trecute, participarea tinerilor între 20 și 30 de ani a fost de numai 21%, cam tot atât cât rata șomajului în acest segment demografic.
În ultimele săptămâni, am văzut milioane de oameni ieșind în stradă pentru a protesta împotriva condiţiilor politice, economice și sociale din societăţile opresive în care trăiesc. Guvernele au fost răsturnate în Egipt și în Tunisia. Proteste au izbucnit în Libia, Yemen și Bahrain. Din atmosfera răcoroasă a apartamentelor lor de lux, familiile conducătoare din regiune urmăresc neliniștite evenimentele – ei să fie la rând? Și au dreptate să se îngrijoreze. În toate aceste societăţi, o fracţiune minusculă a populaţiei – sub 1% – controlează partea leului din bogăţia naţională; acolo bogăţia este unicul factor determinant al puterii, corupţia generalizată a ajuns un stil de viaţă, iar cei mai bogaţi dintre cetăţeni se opun în mod activ politicilor ce ar putea îmbunătăţi viaţa tuturor.
Puși în faţa valului de entuziasm popular de pe străzi, trebuie să ne întrebăm: Când va veni acesta și în America? În câteva privinţe demne de luat în seamă, ţara noastră a ajuns asemenea acestor îndepărtate și tulburi ţinuturi.
Alexis de Tocqueville a descris odată ceea ce considera a fi o parte esenţială a geniului specific societăţii americane – ceva ce el a numit „interes înţeles așa cum se cuvine”/ „interes bine înţeles”. Ultimele cuvinte sunt cheia expresiei. Într-un sens restrâns, toţi avem un interes sau altul: Vreau ceea ce e bine pentru mine chiar în clipa asta! Interesul „înţeles așa cum se cuvine” este, însă, cu totul altceva. Căci, acesta înseamnă să iei în considerare interesul tuturor celorlalţi – cu alte cuvinte – binele comun – ceea ce, în esenţă, este o precondiţie a propriei bunăstări. Tocqueville nu voia să spună că această abordare ar avea ceva nobil, sau idealist – ci dimpotrivă. Era un indiciu al pragmatismului american. Acești americani șireţi au înţeles un fapt de viaţă fundamental: a avea grijă de cel de lângă tine nu e bine doar pentru suflet – ci și pentru buzunar.
Cei 1% din vârful piramidei sociale au cele mai bune case, cele mai bune școli, cei mai buni doctori și cele mai bune vieţi, există, însă, un lucru pe care banii lor se pare că nu l-au putut cumpăra: înţelegerea faptului că soarta lor este indisolubil legată de modul în care trăiesc celelalte 99 de procente ale populaţiei. De-a lungul istoriei, acesta este un lucru pe care cei 1% îl învaţă în cele din urmă. De regulă, prea târziu.

_________
[1] Autorul generalizează – decizia Curţii Supreme se referă la îndepărtarea restricţiilor privind finanţarea privată a transmisiunilor (materialelor) media independente în timpul campaniilor electorale. (n.tr.)


Traducere: Alexandru Macovei